Pregătesc un eseu care compară două modele terapeutice foarte dragi mie: Școala de Terapie Sistemică Milano și Terapia Narativă. Îmi dau silința să împărtășesc unele idei aici.
Încep cu Școala de Terapie Sistemică Milano
Uite ce cred ei despre normalitate și cum ar trebui să fie o familie normală:
Mă voi referi la normalitate ca la o serie de prespuneri despre cum funcționeză o persoană sau un sistem (familie) într-un mod functional
În primul rând, Școala Milano se dezice de paradigma psihocentrică în care problemele umane se patologizează iar rezolvarea acestora, de care individul este făcut responsabil, se află în schimbarea acestuia.
Școala Milano consideră că problema nu este la purtătorul simptomului/ pacientul desemnat. Problema nu aparține doar unei persone ci implică întregul sistem în care trăiește aceasta. “Sistem” se poate referi la familia apropiată, familia extinsă, cercul de prieteni, școala, comunitatea, etc. Dar aici mă voi referi strict la familie.
A existat o perioadă în care se credea că apariția simptomelor (problemelor) într-o familie ar putea fi cauzată de încercarea rigidă a acesteia de a se păstra într-o formă de echilibru.
De exemplu:
Pacient desemnat: un copil care refuză să mănance
Tipar comportamental observat: copilul refuză să mănânce, părinții se îngrijorează, devin stresați și se ceartă din ce în ce mai mult, copilul refuză să mănânce ceea cee îi îngrijorează pe părinți
Explicație pentru apariția problemei: pentru a distrage atenția părinților de la conflictele de cuplu pe care la eu părinții, copilul dezvoltă o tulburarea alimentară
Se presupunea că membrii familiei ar putea să se deblocheze din acest tipar odadă cu aflarea explicației. Ar putea să găsească o alternativă funcțională la comportamentul care se dovesește a fi inutil în rezolvarea problemei.
Un pas inovator pe care Școala Milano l-a făcut spre depatologizarea problemelor fost să pună la îndoială utilitatea descoperirii funcției unui simptom, ca în exemplul de mai sus. Ba mai mult, contestă validitatea acestor explicații ele nefiind nimic altceva decât deducții în mintea terapeutului și nu realitatea/adevărul.
Așadar, tereapeutul mută atenția de la a stabili o semnificație unui simptom la a reflecta asupra felului în care membri familiei se raportează la dificultățile din familie. Astfel, consideră că percepția membrilor familiei asupra dificultăților lor/a sistemului și felul în care se raportează la ele cauzează, de fapt, problemele.
Școala Milano pune sub semnul întrebării utilitatea oricărei noțiuni explicite sau implicite de normalitate a patologiei.
Școala Milano nu pare să aibă presupuneri explicite despre normal și normalitate și caută să evite limbajul normalității. Unul dintre părinții fondatori a Scolii Milano, afirmă chiar “noi nu știm cum ar trebui să fie o familie normală”.
Școala milano încurajează o atitudine de incertitudice, curioasă, respectuasă și neutră. Terapeutul nu este un expert. Terapeutul este un colaborator nonierarhic a cărui perspectivă, deși poate fi diferită de a familiei, nu poate fi obiectivă.
Despre mintea și experiența umană nu poate fi spus nimic cu certitudine. Experiența umană este mult prea vastă și schimbătoare pentru a se putea afirma ceva cu certitudine. În această privință, familia este expertul propriei vieți și nimeni nu poate știi mai bine decât aceștia ce este normal sau bine pentru ei/sistem.
Totuși, Școala Milano vede ca deosebit de importantă capacitatea de schimbare a unui sistem. Consideră că o familie funcționează optim atunci când reușește să se adapteze flexibil la schimbările care au loc în viața lor. Calea spre schimbare capacității de schimbare a familiei ar fi creșterea acurateții felului în care comportamentele se reflectă în convingeri și convingerile în comportament.
Uite cum se reflectă în practică ideile lor
Aceast mod de raportare la normalitate se reflectă și tehnicile terapeutice dezvoltate de Școala Milano. Terapeutul are o atitudine neutră, non-judgemental. Se poartă discuții normalizatoare. Clienții sunt adesea încurajați să discute despre normalitate. etc
Ești foarte O.K.
Și familia ta e foarte OK