din perspectiva Școlii de Psihoterapie Sistemică Milano

Pregătesc un eseu care compară două modele terapeutice foarte dragi mie: Școala de Terapie Sistemică Milano și Terapia Narativă. Îmi dau silința să împărtășesc unele idei aici.

Încep cu școala de terapie Milano

Uite ce cred ei despre apariția problemelor:

Școala Milano consideră că problema nu este la purtătorul simptomului/ pacientul desemnat ci definește problema ca relațională. Problema nu aparține doar unei persoane ci implică întregul sistem familial; “sistem” se poate referi la familia apropiată, familia extinsă, cercul de prieteni, școala, comunitatea, etc. Dar aici mă voi referi strict la familie. 

Se presupune că fiecare persoană are un set de credințe organizate ierarhic într-un sistem de credințe. Acest sistem credințe, în funcție de context, o determină să adopte un anumit comportament. În funcție de cum percepe rezultatul acestui comportament, credința despre acesta se poate schimba. Această schimbare poate influența  comportamentul viitor. Astfel, devine evidentă legătura bidirecțională dintre credințe  și comportament.

În context familial,  comportamentele ghidate de convingeri crează relații între membrii familiei. Comportamentul unei persone influențează acest circuit convingere-comportametn al celeilalte. Când în sistemul familial sunt introduse elemente de noutate- fie la nivel comportamental fie la nivel de convingeri, sistemul caută să încorporeze aceste elemente de noutate. 

Pot apărea unele erori de cunoaștere, credințe eronate sau învechite care au fost internalizate de către sistem și care au devenit ineficiente in contextul actual. Când în viața familiei apare o noutate, membrii sistemului ar putea încerca să păstreze starea de echilibru repetând vechile obiceiuri și etichetând anumite diferențe ca inacceptabile și simptomatice-problematice. Problemele se nasc din felul în care membrii familiei se raportează la dificultățile lor din prezent. 

Felul în care membrii familiei se raportează la ceea ce li se întâmplă, dificultățile lor, poate face sistemul să pară blocat. Totuși, Școala Milano consideră că familiile sunt în continuă schimbare. Terapia sistemică nu are ca scop schimbarea credințelor, a comportamentelor…a familiei. Scopul terapiei sistemice e de a schimba capacitatea de schimbare a familiei. 

Ești foarte O.K.

Și familia ta e foarte OK

Aici am să scriu câteva dintre ideile mele despre copii

Mi se pare deosebit de nedrept felul în care copiii sunt tratați în societatea noastră. Observ cum sunt tratați ca niște ființe inferioare. Așteptarea de la ei e să fie obedienți, supuși. Ideile lor sunt considerate neserioase chiar și atunci când se referă la sine. În mare parte sunt văzuți ca produsul părinților lor. Părinți care le “fac designul” oferindu-le “educația” corespunzătoare valorilor, așteptărilor și dorințelor lor. Părinți care pot să considere eșec personal când copii nu reușesc să onoreze aceste valori, așteptări, dorințe.

De ce nu sunt considerați copiii, by default, experții propriei vieți? Poate e din cauza diferenței mari de putere dintre adulți și copii. Totuși, din perspectiva mea, acestă dezechilibru de putere, nu ar trebui decât să amplifice în părinți simțul datoriei față de copii. Părinții le datori să le asigure copiilor condiții pentru supraviețuire, creștere și dezvoltarea capacității de a relaționa cu ceilalți. 

Dacă părinții își exercită suficient de bine această putere, se crează baza unei încrederi care se extinde și la generațiile următoare. Dacă părinții exploatează ceea ce li s-a încredințat, baza pentru încredere în familie a următoarelor generații poate fi slăbită sau chiar distrusă.

Totuși, copii sunt sistematic tratați cu lipsă de respect. Respect nu înseamnă doar să nu agresezi pe cineva, nu înseamnă să fii politicos…respect înseamnă să fii curios față de acea persoană și să nu cauți să îi schimbi părerile sau să ți le impui pe ale tale. De la copii se așteaptă să renunțe la ideile lor dacă acestea nu sunt compatibile cu ale adulților.

În cele mai fericite cazuri adulții caută să îi influențeze prin persoasivitate și nu sunt deloc preocupați de felul în care ideile expuse persuasiv ar putea să influențeze ideile copiilor care, poate, nu au capacitatea cognitivă necesară pentru a-și susține propriile idei cu aceeași persoarivitate…sau poate chiar sunt considerați obraznici dacă încearcă să facă asta. Cel mai probabil copii nu au la fel de multe informații despre lume și viață ca adulții dar, respectuos ar fi, să căutăm să le înțelegem perspectiva.

Sunt conștientă că felul în care percep eu copii este diferit de cel al majorității adulților din această societate. Lipsa de respect față de copii este persuasivă în cultura noastră. Această tendință de a desconsidera copii se reflectă până și la nivel de limbă. Gândește-te ce înseamnă copilăros, pueril sau infantil…. Pentru mulți ar fi amuzant să se adreseze copiilor cu dumneavoastră

Sunt conștientă că ceea ce scriu ar putea părea ridicol pentru mulți dintre voi…cum adică nu ești superior unui copil?! Cum să asculți tu de un copil la fel ca de un adult?! Te încurajez să îți menții o atitudine curioasă și plină de respect.

Când erai copil erai foarte O.K.

Acum ești foarte O.K.

aceeași valoare

merită același respect, dar diferența de putere cere mai multă grijă față de copii

Pregătesc un eseu care compară două modele terapeutice foarte dragi mie: Școala de Terapie Sistemică Milano și Terapia Narativă. Îmi dau silința să împărtășesc unele idei aici.

Încep cu Școala de Terapie Sistemică Milano

Uite ce cred ei despre normalitate și cum ar trebui să fie o familie normală:

Mă voi referi la normalitate ca la o serie de prespuneri despre cum funcționeză o persoană sau un sistem (familie) într-un mod functional

În primul rând, Școala Milano se dezice de paradigma psihocentrică în care problemele umane se patologizează iar rezolvarea acestora, de care individul este făcut responsabil, se află în schimbarea acestuia. 

Școala Milano consideră că problema nu este la purtătorul simptomului/ pacientul desemnat. Problema nu aparține doar unei persone ci implică întregul sistem în care trăiește aceasta.  “Sistem” se poate referi la familia apropiată, familia extinsă, cercul de prieteni, școala, comunitatea, etc. Dar aici mă voi referi strict la familie. 

A existat o perioadă în care se credea că apariția simptomelor (problemelor) într-o familie ar putea fi cauzată de încercarea rigidă a acesteia de a se păstra într-o formă de echilibru.

 De exemplu:

Pacient desemnat: un copil care refuză să mănance

Tipar comportamental observat: copilul refuză să mănânce, părinții se îngrijorează, devin stresați și se ceartă din ce în ce mai mult, copilul refuză să mănânce ceea cee îi îngrijorează pe părinți

Explicație pentru apariția problemei: pentru a distrage atenția părinților de la conflictele de cuplu pe care la eu părinții, copilul dezvoltă o tulburarea alimentară

Se presupunea că membrii familiei ar putea să se deblocheze din acest tipar odadă cu aflarea explicației. Ar putea să găsească o alternativă funcțională la comportamentul care se dovesește a fi inutil în rezolvarea problemei. 

Un pas inovator pe care Școala Milano l-a făcut spre depatologizarea problemelor fost să pună la îndoială utilitatea descoperirii funcției unui simptom, ca în exemplul de mai sus. Ba mai mult, contestă validitatea acestor explicații ele nefiind nimic altceva decât deducții în mintea terapeutului și nu realitatea/adevărul. 

Așadar, tereapeutul mută atenția de la a stabili o semnificație unui simptom la a reflecta asupra felului în care membri familiei se raportează la dificultățile din familie. Astfel, consideră că percepția membrilor familiei asupra dificultăților lor/a sistemului și felul în care se raportează la ele cauzează, de fapt, problemele. 

Școala Milano pune sub semnul întrebării utilitatea oricărei noțiuni explicite sau implicite de normalitate a patologiei.

Școala Milano nu pare să aibă presupuneri explicite despre normal și normalitate și caută să evite limbajul normalității. Unul dintre părinții fondatori a Scolii Milano, afirmă chiar “noi nu știm cum ar trebui să fie o familie normală”. 

Școala milano încurajează o atitudine de incertitudice, curioasă, respectuasă și neutră. Terapeutul nu este un expert. Terapeutul este un colaborator nonierarhic a cărui perspectivă, deși poate fi diferită de a familiei, nu poate fi obiectivă. 

Despre mintea și experiența umană nu poate fi spus nimic cu certitudine. Experiența umană este mult prea vastă și schimbătoare pentru a se putea afirma ceva cu certitudine. În această privință, familia este expertul propriei vieți și nimeni nu poate știi mai bine decât aceștia ce este normal sau bine pentru ei/sistem.

Totuși, Școala Milano vede ca deosebit de importantă capacitatea de schimbare a unui sistem. Consideră că o familie funcționează optim atunci când reușește să se adapteze flexibil la schimbările care au loc în viața lor. Calea spre schimbare capacității de schimbare a familiei ar fi creșterea acurateții felului în care comportamentele se reflectă în convingeri și convingerile în comportament.

Uite cum se reflectă în practică ideile lor

Aceast mod de raportare la normalitate se reflectă și tehnicile terapeutice dezvoltate de Școala Milano. Terapeutul are o atitudine neutră, non-judgemental. Se poartă discuții normalizatoare. Clienții sunt adesea încurajați să discute despre normalitate. etc

Ești foarte O.K.

Și familia ta e foarte OK

Psihoterapia sistemică se concentrează pe relațiile dintre membrii unei familii (sau a unui alt sistem) și modul în care acestea afectează comportamentul și emoțiile fiecăruia dintre ei. Scopul terapiei sistemice este de a ajuta familia/sistemul să-și schimbe perspectivele și comportamentele negative și să găsească noi modalități de a interacționa și de a-și rezolva problemele.

Această abordare terapeutică se bazează pe ideea că problemele individuale ale unui membru al familiei sunt legate de dinamica și interacțiunile din cadrul familiei.

Terapeutul lucrează cu întreaga familie sau cu grupuri selectate de membri ai familiei. Acesta îi sprijină să comunice mai deschis și să exploreze modul în care relațiile lor contribuie la problemele cu care se confruntă. De asemenea, se lucrează la dezvoltarea de noi abilități de comunicare și rezolvare a conflictelor, care să ajute familia să se adapteze mai bine la viitoarele schimbări din viața lor.

Terapia familială sistemică poate fi utilizată pentru un spectru larg de probleme, inclusiv probleme de comportament la copii, tulburări de sănătate mintală, probleme de relaționare și probleme legate de dependență. 

Terapia sistemică familială se concentrează pe modul în care dinamica familiei afectează comportamentul și emoțiile copilului autist, și invers. Terapia familială sistemică este potrivită pentru familiile în care există membrii autiști deoarece se concentrează pe relațiile și interacțiunile dintre membrii familiei și cum acestea afectează comportamentul și starea de sănătate mentală a fiecărui membru.

Terapeutul lucrează cu întreaga familie sau cu grupuri selectate de membri ai familiei, încurajându-i să comunice mai deschis și să exploreze modul în care relațiile lor contribuie la problemele cu care se confruntă copilul autist. De asemenea, se lucrează la dezvoltarea de noi abilități de comunicare și rezolvare a conflictelor, care să ajute familia să se adapteze mai bine la nevoile speciale ale copilului autist.

Pentru bunăstarea oricărui copil, sănătatea părinților este un element important (poate chiar esențial). Părinții copiilor autiști suferă din cauza stresului din mai multe cauze legate de diagnosticul copilului. Fie că este vorba de îngrijorările care vin odată cu diagnosticarea acestuia, presiunile societății de a avea un copil care se încadrează în anumite norme, efortul de a asigura copilului terapiile recomandate de medici, dificultățile de a înțelege copilul și nevoile acestuia sau dificultățile care sunt legate de sensibilitatea crescută a acestuia, stresul părinților este seminifactiv și poate duce la probleme emoționale serioase. Terapia familială sistemică caută să ajute la gestionarea stresului asociat cu a avea un copil autist în familie.

Adesea se discută despre “comportamentele dificile” ale copiilor autiști, “comportamente indezirabile”, comportamente pe care părinți/îngrijitorii ajung să își dorească să le controleze/elimine. Totuși, orice comportament comunică ceva: nevoi, emoții, dorințe. Dezvoltarea armonioasă a unui copil necesită implicarea părinților în satisfacerea nevoilor acestora, validarea emoțiilor și sprijin pentru îndeplinirea dorințelor. Comportamentele “dificile” nu trebuie controlate/elimitate, ele sunt o oportunitate prin care părintelui i se pot comunica toate acestea. Înțelegerea comportamentului copilului autist este o oportunitate de schimbare prin care bunăstarea acestuia, și implicit a familiei, să sporească.

În concluzie, terapia familială sistemică este potrivită familiilor cu copii autiști contribuind la înțelegerea interacțiunilor dintre membrii familiei și a felului în care acestea influențează și sunt influențate de starea lor emoțională și de comportametul acestora. Acestă înțelegere aduce posibilitatea unor schimbări benefice familiei și, implicit, fiecărui membru în parte.

Știu, poate te gândești că ar fi util să îți dai seama ce e în neregulă cu tine ca să poți să te “repari”. Te gândești că această realizare ar fi primul pas spre a te schimba și spre a avea o viață mai bună. Poate te aștepți ca un specialist să îți spună toate astea. Ei bine, eu nu am să o fac. EU îți voi spune că ești foarte O.K..

NU EȘTI STRICAT. NU E NIMIC ÎN NEREGULĂ CU TINE. EȘTI FOARTE O.K..

Nu caut cu asta să îți invalidez suferința. Suferința ta e cât se poate de reală și de justificată. TU, tu ești foarte O.K.. Tu ca persoană ești O.K..

Sigur, de-a lungul vremii, mulți au spus desptre tine contrariul, ți-au fost puse niște etichete. Poate, cu multe dintre ele ai ajuns să te identifici. Eu sunt aici să îți arăt diferența dintre tine, care ești foarte O.K., și acele etichete.

S-ar putea argumenta utilitatea etichetelor, e bine să știi ce este într-un anumit pachet de dinainte să îi cercetezi conținutul. Totuși, ce se întâmplă când acea etichetă nu e tocmai potrivită? Poate persoana care a pus-o inițial s-a pripit. Poate conținutul s-a schimbat între timp. Poate e o etichetă intenționat eronată. poate..poate…Oh, dar tu ești om, nu ești un simplu pachet.

Oamenii sunt entități deosebit de complexe, experiența umană este atât de diversă și schimbătoare încât nu se poate spune nimic cu certitudine despre un om.. a eticheta corespunzător o persoană e, foarte foarte probabil, imposibil. Astfel, etichetele devin limitante. Ești mai mult decât ce spun etichetele care s-au lipit de tine de-a lungul timpului iar ce spun ele ar putea să nu aibă nicio legătură cu realitatea.

Credințele oamenilor le influențează acțiunile. Se poate întâmpla să acționezi în conformitate cu eticheta eronată. Acest lucru te poate întârzia din a merge pe drumul pe care ți-l alegi, te poate determina să investești resurse valoroase pentru dezvoltarea ta autentică în direcții eronate. Astfel, viața ta poate ajunge “scrisă” de etichetele tale, ca un NPC care acționează conform unui script prestabilit, fără control asupra destinului său. Dar tu nu ești NPC, ești personajul principal al vieții tale. Ai trăiri complexe, idealuri, dorințe, viață interioară bogată.

Fii autorul propriei narațiuni. Dacă ai nevoie de etichete, te invit să fii tu cel care le scrie. Scrie-ți etichete potrivite valorilor tale autentice. Etichete eliberatoare, etichete care îți permit să acționezi potrivit felului în care decizi să îți continui povestea. Etichete flexibile, etichete care țin pasul cu evoluția ta și te descriu ca persoana care vrei să fii.

E important să afli că ești foarte O.K.. Poate fi greu după o viață întreagă în care ți s-a dat de înțeles, sau poate chiar ți s-a spus explicit, opusul. Mi-e ușor să spun să renunți la etichete dar multe sunt foarte greu de “dezlipit”. Caută-mă ca să purtăm discuții care dizolvă etichete. Caută-mă să purtăm discuțiile de care ai nevoie pentru a-ți “scrie” viața așa cum îți dorești să o trăiești. Cută-mă ca să te ajut să vezi că EȘTI FOARTE O.K..

EȘTI FOARTE O.K.

Pregătesc un eseu care compară două modele terapeutice foarte dragi mie: Școala de Terapie Sistemică Milano și Terapia Narativă. Îmi dau silința să împărtășesc unele idei aici.

Încep cu școala de terapie Milano

Uite ce cred ei despre apariția problemelor:

Școala Milano consider că problema nu este la purtătorul simptomului/ pacientul desemnat  ci defines problema ca relațională. Problema nu aparține doar unei persone ci implică intregul system familial  “Sistem” se poate referi la familia apropiată, familia extinsă, cercul de prieteni, școala, comunitatea, etc. Dar aici mă voi referi strict la familie. 

Se presupune că fiecare persoană are un set de credințe organizate ierarhic într-un sistem de credințe. Acest sistem credințe, în funcție de context, o determină să adopte un anumit comportament. În funcție de cum percep rezultatul acestui comportament, credința despre acesta se poate schimba. Această schimbare poate influența  comportamentul viitor. Astfel, devine evidentă legătura bidirecțională dintre credințe  și comportament.

În context familial, comportamentele ghidate de convingeri crează relații între membrii familiei. Comportamentul unei persone influențează acest circuit convingere-comportametn al celeilalte. Când în sistemul familial sunt introduse elemente de noutate- fie la nivel comportamental fie la nivel de convingeri, sistemul caută să încorporeze aceste elemente de noutate. 

Pot apărea unele erori de cunoaștere, credințe eronate sau învechite care au fost internalizate de către sistem și care au devenit ineficiente în contextul actual. Când în viața familiei apare o noutate, membrii sistemului ar putea încerca să păstreze starea de echilibru repetând vechile obiceiuri și etichetând anumite diferențe ca inacceptabile și simptomatice-problematice. Problemele se nasc din felul în care membrii familiei se raportează la dificultățile lor din prezent.

 

Felul în care membrii familiei se raportează la ceea ce li se întâmplă, dificultățile lor, poate face sistemul să pară blocat. Totuși, Școala Milano consideră că familiile sunt în continuă schimbare.

Terapia sistemică nu are ca scop schimbarea credințelor, a comportamentelor…a familiei. Scopul terapiei sistemice e de a schimba capacitatea de schimbare a familiei. 

Ești foarte O.K.

Și familia ta e foarte O.K.